Tata, un soi de dictator domestic, de patru ani încoace NU reuşeşte să se împace cu ideea că eu nu mai fac parte din alaiul său de supuşi. S-a mutat într-un apartament nou pe care tot îl renovează puţin câte puţin. El este un fel de Tim Allen în Home Improvement, versiunea îndemânatică, aşa că îşi aranjează singur apartamentul cu mama pe post de ajutor, în lipsa ucenicului lui preferat, adică în lipsa mea.
Pentru că simte nevoia să ne controleze pe toţi, face ce face şi mă forţează să ies din casă special pentru el, ca să mai aleg o vopsea, faianţă, o canapea, etc. Eu cedez, pentru a-mi câştiga o lungă perioadă de linişte şi lipsită de vizitele sale. Când nu are bani pentru a progresa cu lucrările sau când încă nu a terminat ceea ce îşi propusese, nu mă scoate din casă, dar pierdem timpul la telefon, despre cum şurubul e prea mic pentru o uşă şi trebuie să cumpere altul, despre cum a vrut să scoată nu ştiu ce fier, a tot dat cu ciocanul în el şi a sărit ca un glonţ şi i-a spart mânerul unei căni, etc.
Bucătăria.
Acum trei ani m-a pus să vin cu idei pentru bucătărie, şi am venit chiar foarte repede, dar lucrările au început abia prin noiembrie 2010, la fel şi distracţia. Ne întâlnim să căutăm faianţă. Nu a putut hotărî care model este mai potrivit. A doua oară n-am vrut să mă mai duc, am aprobat prin telefon, pentru că ştiam la ce model se referă. Nu recunoaşte contribuţia mea la această alegere. Ne întâlnim pentru a căuta un blat, l-am găsit. Altădată ne vedem pentru a alege material pentru uşi. După aceea, ne vedem pentru a căuta picioare pentru mobilă. Urmează o altă întâlnire la aceleaşi magazin de unde am cumpărat blatul, materialul pentru uşi şi picioarele, pentru a alege o chestie complet neimportantă din punct de vedere estetic, dar trebuia să-mi dau şi eu cu părerea. Mă târăşte prin IKEA pentru a ne uita la o uşă din sticlă pentru mobilă. Am găsit, am cumpărat şi ochii mi-au fugit spre nişte mânere foarte drăguţe, dar cam scumpe.
Mânerele.
Da, pentru mânere am făcut un nou drum la magazin, din nou pierdere de timp şi energie. Am fi putut să le alegem atunci când am cumpărat picioarele sau chestia neimportantă, oricare ar fi numele ei. Mânere, atâtea sortimente, unele kitsch, altele proaste, altele nu prea practice sau estetice. M-am simţit ca viitoarele mirese din emisiunea Say yes to the dress care au un buget prestabilit, limitat şi încearcă o grămadă de rochii de care nu sunt pe deplin mulţumite, iar la final li se aduce o rochie mai scumpă, pentru care dacă nu sunt dispuse să facă un sacrificiu, n-ar trebui să o probeze, deoarece e bine ştiut faptul că acea rochie le va depăşi pe celelalte ca aspect, iar rochiile mai ieftine nu le vor mai fi pe plac nicicând. Rochia mea scumpă era mânerul din IKEA. L-am admirat, l-am încercat, dar ar fi fost strigător la cer să dai atâţia bani pe el, aşa că, cu gândul la el, am avut de ales un mâner trist.
De ce atâtea opţiuni?
Nu îmi plac opţiunile multiple. De ce erau două sute de feluri de mânere? Puteau să fie două şi încheiam foarte repede socoteala. Toate opţiunile astea ne complică şi ne fac să pierdem timpul, devenim mai confuzi şi mai nehotărâţi. De ce atâtea mărci de lapte? Stau şi mă holbez zece minute la cutiile de carton şi mă întreb ce să aleg, parcă Napolact, în copilărie mâncam îngheţată de la ei, parcă Zuzu că are ceva ce îmi place, dar poate iau LaDorna… La fel se întâmplă şi la Mc, orice ai vrea, trebuie să vii cu temele făcute de acasă. Dacă nu ştii oferta lor, atunci când ceri un McFlurry, spre exemplu, se uită ciudat la tine şi nu îţi dau variantele, apleci jenat privirea în tejghea şi întrebi: Da’ de care aveţi? Cu X şi Y, cu Lion şi Kit kat. Îţi ia ceva să procesezi informaţia şi să te gândeşti la ce ai vrea să-ţi trosnească între dinţi atunci când savurezi îngheţata sau dacă le vrei, pentru că aceste elemente sunt obligatorii. Noroc că în ceea ce priveşte sucul nu voi ezita niciodată: Always Coca-cola.
Foto: http://www.sfgproducts.co.uk/index.php
