De toamnă

Vântul care bate azi prin viţa de vie şi obişnuita răcoare a camerei mele au adus şi un val de melancolie. Probabil că dincolo de perdeaua de frunze ce îmi întunecă încăperea este foarte cald, dar la mine a venit toamna şi am din nou senzaţia aia în stomac, am senzaţia că în curând o să se întâmple multe lucruri interesante, prieteni, rechizite, poveşti interesante, profesori noi, profesori vechi… Dar toate acestea rămân o senzaţie. Anul acesta, ca şi anul trecut nu o să fac lucruri entuziasmante. 

Schimbarea de anotimp m-a prins aproape întotdeauna, din clasa a V-a până în anul I de facultate, la ţară. Şi ce bucurie mă cuprindea atunci când venea. În sfârşit scăpam din regimul de izolare totală. Făceam puţine excursii, în schimb săpam, căram bolovani, căram apă pentru irigaţii, îl ajutam pe tata la construcţii (la sudat, la tăiat, la dat găuri cu bormaşina, la ciment), adunam fructele pentru ţuică. Făceam multe lucruri care îmi displăceau, pe care nu le-am considerat niciodată potrivite pentru mine şi pe care nu cred că le făceau mulţi colegi de-ai mei. 

Venea toamna şi mă întorceam acasă! Cum intram pe uşă simţeam mirosul plăcut de vechi, ajungeam în camera mea şi mi se părea uriaşă, cu tavanul ei înalt, cu patul mare, dulapul mare, biblioteca mare, totul mare faţă de cămăruţa joasă în care dormeam la ţară. Reveneam în civilizaţie, la oameni cu care puteam să port o conversaţie cum trebuie, la bunicii de care îmi fusese dor. Mă bucura începutul şcolii pentru că ştiam că nu o să mai plec la ţară, că nu o să mai stau departe de grupul meu. 

Şcoala în care am învăţat (12 ani în acelaşi loc), nu mi-a plăcut în mod deosebit. Oarecum o detestam. Învăţam o limbă care nu îmi plăcea, am avut mulţi profesori care mi-au displăcut, am avut parte de metode de predare ce nu mi-au plăcut. Cu toate acestea nu pot să uit că am avut unii profesori care m-au încântat şi nici nu pot nega faptul că mie şcoala ca activitate mi-a plăcut. Da, am avut materii cărora nici acum nu le-am înţeles sensul, au fost profesori care n-ar fi trebuit niciodată să se atingă de cretă, tablă, catalog, dar şcoala mi-a plăcut. Întotdeauna vreau SĂ ŞTIU! Simt nevoia să ştiu tot, să stăpânesc totul! 

Nu intru în categoria tocilarilor (n-am învăţat ca papagalul fără să fac conexiuni între idei), n-am stat niciodată cu burta pe carte, doar că lucrurile s-au prins uşor de mine şi prin urmare de ce n-aş fi profitat de această abilitate? Aud vântul în vie şi simt nevoia să cumpăr rechizite colorate, ordonate, îngrijite. Vreau să le pun pe toate în ghiozdan şi să fac cei cinci paşi până la şcoală, să mă întâlnesc cu prietenele mele, cele de atunci, care nu se stresau atât de tare şi care ştiau să se bucure de fiecare zi petrecută împreună. Vreau să răsfoiesc manualele şi să mă întreb oare când vom ajunge la lecţia asta interesantă?

Stau şi mă întreb: oare din grupul meu, doar eu simt aceste lucruri? Doar eu simt cât de frumoasă e schimbarea de anotimp? Doar eu cred că e păcat să pierdem aceste clipe scurte? Ar fi frumos să ieşim în Cişmigiu, imaginându-ne că suntem în prima zi de şcoală, să ne aşezăm pe bănci şi să vorbim aiurea, bucurându-ne de răcoare şi de soarele amorţit.

Delirul Cercelului Frânt

"E c'è una parte della luna
Che assomiglia a te
Quella dove si specchia il sole
Che ispira musica e parole"

Jovanotti - Dove Ho Visto Te

Cercelul Frânt încă visează Acadeaua pe care nu a mai văzut-o de mult timp. Se gândeşte la cum aceasta se leagănă într-un cercel mare, rotund şi banal şi nu înţelege. Cercelul rotund e monoton, mişcarea e întotdeauna aceeaşi, poate doar să o accelereze sau să o decelereze, dar nimic mai mult, în schimb El, Cercel original, Frânt ca un montagne russe, este complet imprevizibil, e clar de la o poştă că este mult mai interesant, mai palpitant. 

Acadeaua a fost muza Cercelului Frânt, care şi-ar fi dorit să o analizeze mai de aproape, să-i scoată ambalajul marca Dalí şi să vadă dacă Aceasta era într-adevăr cum şi-o imagina. Cercelul nostru Frânt este un visător, nu ştie exact ce vrea, dar visează multe lucruri, visează un ţinut rece şi îndepărtat, visează nori de ciocolată şi tunete în acorduri de britpop. 

Bomboana pe băţ a inspirat multe poveşti, multe cântece au căpătat un nou sens datorită Ei, iar Cercelul Frânt a început să primească diverse semne din partea Universului de când cu muza-Acadea. Tot ce ştie Cercelul nostru este că Ea trebuie retrogradată din funcţia de muză, însă i-ar fi imposibil să nu o mai urmărească cu privirea când alunecă prin faţa Lui.  

Deşi imaginaţia i-a rămas intactă şi muza încă îi şopteşte, Eroul nostru ştie că această dependenţă nu este una sănătoasă şi că ar fi cazul să renunţe. N-a reuşit să descopere de ce Kojak-ul preferă monotonia cercului, dar nici nu mai vrea să descopere. Poate pentru că au forme asemănătoare, drept urmare El n-are nicio şansă, este un outsider. I s-au întâmplat multe lucruri şi îi este prea greu să continue să-şi închipuie viaţa ca un roman. Regretă că a învăţat să citească şi că a crezut că ficţiunea are un strop de adevăr, strop care i-a dat speranţă. 

Dar cum stă treaba cu toate semnele trimise de Univers? Poate au fost doar o glumă proastă, poate au fost doar nişte coincidenţe nefericite. Cercelul Frânt va încerca să-şi caute muze în altă parte, dar nu promite nimic, Acadeaua a fost o sursă valoroasă şi este greu de uitat. 

Până să se hotărască asupra viitorului, Personajul va proceda ca Ana din Los amantes del Círculo Polar, însă într-un decor mult mai banal, va sta şi va aştepta ca o muză să-i pice din cer asemenea pilotului Otto. 

"Voy a quedarme aquí todo el tiempo que haga falta. Estoy esperando la casualidad de mi vida. La más grande.
Cuando hace frío la mayoría de las cosas van más deprisa, o llegan antes. Me refiero a las casualidades. Me encanta que haga frío."

Unde e stadionul meu?

Am crescut în trifoiul unui stadion. Acolo m-a ars soarele, acolo m-a udat ploaia. M-am răcorit sub umbra castanilor, am stat pe băncile din lemn şi mi-am potolit setea la ţâşnitoare. Mi-am tocit hainele în vechea tribună, mi-am înnegrit tălpile desculţe, iar soarele mi-a colorat pielea de păream de altă etnie. Din când în când îşi făceau simţită prezenţa  rugbyştii la care mă uitam foarte urât.

Mă cunoşteau toţi, iar sportivii lui tataie mă strigau pe acel alint vechi, dat de el, care nu îmi plăcea deloc şi la care s-a renunţat cu timpul. Ecoul lui încă se aude în mintea mea, la fel ca vocea lui tataie, ce răsuna în tot stadionul, atunci când dădea startul: gataaaaa, hep!  

Tot acolo l-am hrănit pe Bobby, unul din câinii stadionului, cu blana deasă în ciuda faptului că atunci când era doar un pui chelise din cauza cimentului care se lipise de el. Numele câinelui cred că fusese împrumutat din Dallas.

Pe acelaşi stadion, Spumone a mea şi-a spart obrazul, o legasem cu o curea şi ne învârteam, cureaua s-a rupt şi plasticul de pe obraz i s-a crăpat în urma unor căzături repetate în trifoi. Tot acolo i-am smuls nişte păr de pe picioare lui Marian Râlea la sugestia părinţilor, care se amuzau copios pe seama mea. La aceeaşi manifestare aveam să aud refrenul care mă va fi obsedat o perioadă îndelungată şi pe care mai târziu îl voi fi regăsit în Cântecul mediocru al lui Minulescu. Şi mi-a zis închide ochii bine…

Până să cresc luam tramvaiul 3 din faţa casei şi ne lăsa în faţa stadionului. Era un tramvai care trecea rar şi aveam mult de aşteptat sub teiul din stradă, mergeam de la un capăt la celălalt. Câteodată tataie mă căra pe bicicletă. Când am mai crescut am început să merg cu bicicleta până acolo, pedalând din greu la un Pegas, în timp ce tataie mergea ca vântul şi ca gândul. Dar pentru că am crescut, au apărut mai multe obligaţii. Nu mai puteam să merg atât de des la stadion, aveam şi şcoală.

Aşa se făcea că mergeam la locul MEU de joacă din ce în ce mai rar, doar când aveau elevele mamei mele vreun concurs. Treptat vizitele mele scădeau. Am revenit după câţiva ani pentru a-mi încuraja vărul la un concurs de atletism, sport pe care nu l-am apreciat niciodată, deşi am crescut pe stadionul dedicat lui.

Acum câteva zile m-am întors pe stadionul înstrăinat şi în timp ce priveam elevii mamei mele, am avut timp să reflectez şi să simt. Nu mai era stadionul meu, nu mai era locul pe care pusesem stăpânire şi în care mă simţeam în siguranţă, locul meu liniştitor în mijlocul civilizaţiei. Vechea tribună a fost înlocuită de una care nu se potriveşte cu ansamblul. Câinii nu mai sunt aceeaşi, Bobby a murit de mult. Tramvaiul 3 a dispărut şi el de ceva ani, au mai dărâmat ceva, au pus altceva în schimb. Doar castanii şi ţâşnitoarea mai sunt martori ai creşterii mele, doar ei mai ştiu că am râs, am cântat şi am zburdat pe fiecare petic al stadionului.

 

În ciuda modernizărilor pe ici pe acolo, stadionul pare din ce în ce mai abandonat şi mai trist. Poate nu mai am eu vârsta potrivită pentru a-i pătrunde din nou misterele, pentru a primi refugiu din partea lui. Pentru mine pare a fi doar un vis, ceva ce n-a existat şi de care îmi amintesc doar prin ceaţă, ca de un film vechi şi în altă limbă, văzut noaptea târziu pentru a aduce somnul. Şi nici trifoiul în care am crescut nu mai este.