dimecres, 20 d’abril del 2011

Ce te faci dacă înveţi catalană şi vrei să o practici?

Dacă înveţi engleză şi vrei să o practici, Anglia e aproape, dar poţi să te duci şi în SUA, Canada, Australia, ş.a.m.d.. Dacă înveţi bulgară şi vrei să o practici, tragi o fugă în Bulgaria. Dacă înveţi  castiliană şi vrei să o practici, poţi să rămâi pe continent sau să te duci într-un loc mai exotic. Dar ce te faci dacă înveţi catalană şi vrei să o practici?

Atunci când te hotărăşti să înveţi catalana trebuie să fii pregătit, vei avea de înfruntat anumite dificultăţi pe care alte limbi nu le presupun.  În primul rând trebuie să ştii locurile în care se vorbeşte catalana: în Catalonia, Comunitatea Valenciană, Insulele Baleare (Mallorca, Menorca, Eivissa «Ibiza»); în Sudul Franţei, cândva cunoscut drept Catalonia Nord; în oraşul Alguer din Sardinia; în Andorra, unde este singura limbă oficială.

O dată ce le-ai aflat vei spune: Gata, îmi fac bagajele şi am plecat!, dar nu este atât de simplu. În Franţa şi Alguer nu sunt chiar atât de mulţi vorbitori şi nici nu ştiu cum i-ai putea identifica. În Andorra sunt foarte mulţi imigranţi şi nu toţi vorbesc catalană. Cât despre restul teritoriilor, ei bine, acolo au ajuns mulţi spanioli în urma numeroaselor încercări de a eradica limba catalană, iar mai nou, mulţi străini care se duc acolo pentru a munci se mulţumesc cu a şti castiliana.  

Experienţele mele

Unde să te duci?

Nu am vizitat până acum Comunitatea Valenciană, dar din câte ştiu acolo ai cele mai puţine şanse de a practica limba. În Insulele Baleare în schimb, şansele sunt mai ridicate, fiind izolaţi lingvistic, limba s-a conservat bine de tot şi parcă sunt şi mai puţini spanioli. Mai ştiu că într-un oraş mare este mai greu să ai un contact intens cu limba, sunt de preferat cele mici sau satele, care pentru mine sunt tot nişte orăşele, au un confort pe care adesea nu-l întâlnim nici în oraşele de aici.

Varietăţile ne omoară

Deşi are puţini vorbitori, catalana este foarte variată. Generic este redusă la 2 variante principale: orientală şi occidentală, la care câteodată se adaugă şi varianta centrală, însă dacă vrei să ştii adevărul, nu e deloc unitară. Numai în Catalonia se regăsesc diverse dialecte, unele mai uşor sau mai greu de înţeles, mai melodioase sau mai puţin melodioase. Dacă sunteţi în căutare de ceva standard, eu aş alege ceva prin nord-est. Dacă vreţi varianta care sună mai bine, în opinia multora (şi a mea), mergeţi în Mallorca, deşi acolo se vorbeşte un soi mai dificil. Cu alte cuvinte, dacă vrei să înveţi catalana şi să o practici, trebuie să  îmbrăţişezi diversitatea, nu este o limbă uniformă.

Reacţiile nativilor

Principala problemă a nativilor este că sunt tocmai ei cei care pun obstacole în calea limbii. Au tendinţa de a vorbi în castiliană cu străinii, chiar şi când aceştia îi abordează în catalană, iar mulţi fac foarte greu trecerea la limba maternă, poate din cauza şocului. În Mallorca, am participat la crosul satului, iar la final mi-au luat un interviu pentru că eram cel mai ciudat participant (nu voi spune de ce). Prima întrebare a venit în castiliană, dar cum şi-au dat seama că făceam parte din grupul de studenţi veniţi să practice limba locului, au întors foaia. O dată ce descoperă că ştii să vorbeşti în catalană, nu se mai dezlipesc de tine, se uită cu admiraţie, iar şocul le rămâne întipărit pe figură. De nepreţuit!

La cumpărături

Dacă nu pari de-al locului ţi se va vorbi în castiliană sau într-o engleză, de obicei, stricată. Sfatul meu: fie ce-o fi, vorbeşte în catalană. În timpul primei vizite în lumea catalană, am încercat să vorbesc în castiliană şi mai rău m-am enervat, mintea mi-era setată pe catalană şi făceam eforturi pentru a mă exprima într-o limbă pe care nu voiam să o folosesc. Când am ajuns în Andorra, am vorbit numai catalană, şi şoc! vânzătorul mi-a răspuns în portugheză, credea că sunt de acolo, poate pronunţia mea era mai închisă, nu ştiu, dar încă nu studiasem portugheză pentru a se simţi vreo influenţă.

La a doua vizită a teritoriilor catalane am hotărât să vorbesc doar limba locului, iar cei cu care intram în contact n-aveau decât să se descurce, pe mine nu mă interesa. Am intrat într-un magazin cu o colegă. Deşi noi am început să vorbim în catalană, vânzătoarea ne răspundea în castiliană. Abia după vreo 5 minute, aceasta s-a hotărât să ne vorbească pe aceeaşi limbă, limba ei. În Parc Güell a fost şi mai amuzant. Ne-am dus să ne cumpărăm cercei. Doamna cu cerceii mi-a vorbit în engleză şi colegei mele în castiliană. Interesant este felul în care a făcut selecţia, dacă cineva avea trăsături mai iberice, sigur eram eu, tovarăşa mea avea părul mai blonduţ şi ochii verzi. M-am simţit bine totuşi că nu mi s-a adresat mie în castiliană, spre fericirea mea se pare că nu semăn cu localnicii. Când a văzut că îi vorbim în catalană, ne-a întrebat din ce zonă a Cataloniei suntem.

The ugly side

Cum majoritatea timpului l-am petrecut în sate (dacă Gironella sau Artà pot fi numite sate) sau orăşele, n-am prea avut tangenţe cu spanioli sau alţi imigranţi, însă am avut parte de nişte episoade care mi-au picat mai greu, în Andorra şi Barcelona. Dacă dai peste spanioli, aceştia se pot încăpăţâna să nu înţeleagă catalana, deşi nu trebuie să depună eforturi prea mari pentru a o înţelege. În Barcelona am avut parte de chelneri străini care nu înţelegeau boabă de catalană, iar în Andorra, nu cunosc naţionalitatea chelneriţei, dar stăpânea bine castiliana, nu a putut face analogia: sense ceba – sin cebolla. Trist şi amuzant în acelaşi timp este momentul în care unul din co-directorii cursurilor, a făcut o rezervare la un restaurant din Barcelona pentru toţi studenţii. Cei de acolo, nu ştiau catalană, astfel încât discuţia a avut loc, inevitabil, în castiliană. La sfârşitul conversaţiei telefonice, bietul om a spus doar atât: n-am mai vorbit în castiliană de douăzeci de ani.

Prietena mea din Estonia e cea mai tare

Una din cele mai bune prietene ale mele, Ninja Estoniană, vorbeşte catalană. Ne-am cunoscut la minunatele cursuri care se fac în Mallorca-Andorra şi ne-am reîntâlnit la celelalte cursuri de vară ce se desfăşoară numai în Catalonia. Este la fel de catalanistă ca mine, iar din august s-a mutat în Tarragona. Undeva prin toamnă a intrat într-un magazin Orange. Vânzătorul a întrebat-o în castiliană dacă o poate ajuta cu ceva. Da, dar în catalană, a fost răspunsul ei. Acesta nu ştia limba cerută şi nici dacă vreun coleg ar fi ştiut, dar într-un final s-a aranjat, a fost chemată o vânzătoare care ştia. De ce e Ninja Estoniană cea mai tare? Pentru că foarte probabil un catalan n-ar fi cerut aşa ceva, s-ar fi mulţumit să i se vorbească în castiliană şi poate şi el ar fi folosit aceeaşi limbă. Noroc că mai există studenţii limbii catalane, ei ştiu să dea frâu liber acestei limbi minunate

Foto 2: Kristi Kutsar

diumenge, 3 d’abril del 2011

Muze şi Meduze - Hochei (Foto) 2010-2011 Part 2

8.03.2011 Steaua Rangers Fenestela Braşov 2-8 SF1 (0-1)
 
9.03.2011 Steaua Rangers Fenestela Braşov 4-3 OT SF2 (1-1)
 
11.03.2011 Fenestela Braşov Steaua Rangers 4-0 SF3 (2-1)
14.03.2011 Fenestela Braşov Steaua Rangers 5-2 SF4 (3-1)
21.03.2011 Fenestela Braşov HSC Csíkszereda 4-3 F2 (2-0)
27.03.2011 Fenestela Braşov HSC Csíkszereda 1-6 F5 (2-3)
28.03.2011 Fenestela Braşov HSC Csíkszereda 0-6 F6 (2-4)

Muze şi Meduze - Hochei (Foto) 2010-2011 Part 1

26.10.2010 Steaua Rangers Fenestela Braşov 2-4 LM
 
27.10.2010 Sportul Studenţesc Fenestela Braşov 1-12 LNH

 
16.11.2010 Fenestela Braşov HSC Csíkszereda 4-3 LM
  
26.12.2010 Fenestela Braşov Miskolc 3-4 LM 3 (1-2)
 
27.12.2010 Fenestela Braşov Miskolc 4-5 LM 4 (1-3)
 
4.02.2011 Fenestela Braşov HSC Csíkszereda 1-5 SLN
 
6.02.2011 Steaua Rangers Fenestela Braşov 6-4 SLN
 
25.02.2011 Fenestela Braşov  HSC Csíkszereda 4-6 SLN
 
27.02.2011 Steaua Rangers Fenestela Braşov 2-3 SLN


Când muzele ţi se topesc

Hochei. Sezonul acesta (2010-2011) am fost la 23 de meciuri, dacă e vreo legătură cu alt 23 sau nu, nu ştiu. De 11 ori în Bucureşti, de 12 ori la Braşov. Aş fi putut să mai văd cel puţin două. Un lucru e sigur: microbul primit în dar a combătut antibioticul timpului.

Am înjurat CFR-ul, nu pentru întârzieri, o singură dată am ajuns cu o oră mai târziu, dar nu era grabă, meciul era seara. L-am înjurat pentru că între 19.56 şi 02.36  (3.18 până în decembrie) nu este niciun tren spre Bucureşti, iar eu am bântuit noaptea pe străzile pustii recitând Minulescu atunci când treceam pe lângă vreun cimitir. Nu mi-aş fi închipuit în veci că o să recit. 

Pentru a evita factori cicălitori, am ajuns la Braşov şi prin metode disperate. Neputând trece prin Gara de Nord, locul prin care cicăleala supraveghea ca un vultur, m-am dus cu autocarul până la Ploieşti, iar de acolo, după ce am mers de la o gară la alta, am luat trenul. Când mă hotărăsc să fac ceva, merg până la capăt, dar numai când vine vorba de preocupări stupide, ar spune unii. 

Am poftit la acadele de cireşe şi la îngheţate de ciocolată. Le-am şi visat. Le-am şi cântat: How the hell did you get here, seminaked in somebody else’s room? I’d give my whole life to see it, just you, stood there, only in your UNDERWEAR! Am suspinat îndelung după ele, m-am apropiat, dar n-am îndrăznit să le citesc ambalajul, d-apoi să-l desfac. Acadeaua de cireşe şi îngheţata de ciocolată rămân un vis şi atât, în realitate ele se îndulcesc pe ritmuri orientale şi se unduiesc urmând linia unor cercei mari şi rotunzi. Niciodată nu o vor face pe britpop cu mişcări care să imite nişte cercei frânţi.  

Am văzut şi un şoricel obraznic, tânăr şi nervos. Subţire şi lung ca un băţ, a sfidat cu un deget oamenii care-l priveau şi a plesnit peste faţă cotoiul bătrân. Un pic mai sus, nişte fete contagiate râdeau de nepăsarea unui cartof întunecat care se acoperea doar cu un prosop şi care ieşise din sac pentru a vedea restul cartofilor în bătălia lor cu găinile. Cartoful rămâne neinteresant, dar şoricelul şi-a câştigat un loc printre muze.

Mi-am luat obiectiv nou şi am făcut poze la 16 meciuri. Nu ştiu dacă pozele se pot numi bune, dar eu văd o schimbare în bine de la primul meci imortalizat până la ultimul. Îmi pare rău că muzele mele au fost fragile şi s-au topit înainte să mă ducă pe mine capul să exploatez aparatul cum trebuie.

Îmi place Flamaropol! Da, are un covor ecologic din coji de seminţe! Da, e prea frig în el! Da, e vechi şi neprietenos! Da, puţinii spectatori sunt în majoritate bădărani! Dar îmi place. Mă simt bine în penumbra din tribune, ascultând de la distanţă muzica croselor. În rarele momente în care răsună ceva rock se mai aud spectatori protestând: Mai uşor, roachere!

Am văzut cum suporterii comentează sau se ceartă între ei ca nişte copii de grădiniţă. M-am enervat, m-am amuzat şi după m-a încântat faptul că se pare că am crescut. Dar n-am crescut suficient, visarea şi microbul mă împiedică să mă port ca un om mare. Sunt ca în Febra Stadioanelor  a lui Nick Hornby. Sportul e un factor retardant. Ca protagonistul romanului, m-am făcut mare doar pentru o scurtă perioadă, în care am cam renunţat la sport, undeva prin facultate, din lipsă temporară de televizor şi⁄sau internet.          

Un factor retardant. În loc să îmi văd de drum, să plec, să urmez cursurile pe care vreau să le urmez mă gândesc doar la atât: şi meciurile? Când mai topesc gheaţa cu privirea? Când mă mai scufund în visare? Cum aş putea să desfac ambalajul dacă plec? Când şi cum o să mai prind în plasă clipe de gheaţă ? Gheaţă îndulcită sau nu. Când şi cum? Mai ştiu şi că dacă plec, ratez şi alte sporturi pe care le-aş fi văzut uşor la tv sau pe net şi pe care acolo sigur nu le voi putea vedea. Câteodată îmi pare rău că toată familia mea a făcut sport.