Hochei. Sezonul acesta (2010-2011) am fost la 23 de meciuri, dacă e vreo legătură cu alt 23 sau nu, nu ştiu. De 11 ori în Bucureşti, de 12 ori la Braşov. Aş fi putut să mai văd cel puţin două. Un lucru e sigur: microbul primit în dar a combătut antibioticul timpului.
Am înjurat CFR-ul, nu pentru întârzieri, o singură dată am ajuns cu o oră mai târziu, dar nu era grabă, meciul era seara. L-am înjurat pentru că între 19.56 şi 02.36 (3.18 până în decembrie) nu este niciun tren spre Bucureşti, iar eu am bântuit noaptea pe străzile pustii recitând Minulescu atunci când treceam pe lângă vreun cimitir. Nu mi-aş fi închipuit în veci că o să recit.
Pentru a evita factori cicălitori, am ajuns la Braşov şi prin metode disperate. Neputând trece prin Gara de Nord, locul prin care cicăleala supraveghea ca un vultur, m-am dus cu autocarul până la Ploieşti, iar de acolo, după ce am mers de la o gară la alta, am luat trenul. Când mă hotărăsc să fac ceva, merg până la capăt, dar numai când vine vorba de preocupări stupide, ar spune unii.
Am poftit la acadele de cireşe şi la îngheţate de ciocolată. Le-am şi visat. Le-am şi cântat: How the hell did you get here, seminaked in somebody else’s room? I’d give my whole life to see it, just you, stood there, only in your UNDERWEAR! Am suspinat îndelung după ele, m-am apropiat, dar n-am îndrăznit să le citesc ambalajul, d-apoi să-l desfac. Acadeaua de cireşe şi îngheţata de ciocolată rămân un vis şi atât, în realitate ele se îndulcesc pe ritmuri orientale şi se unduiesc urmând linia unor cercei mari şi rotunzi. Niciodată nu o vor face pe britpop cu mişcări care să imite nişte cercei frânţi.
Am văzut şi un şoricel obraznic, tânăr şi nervos. Subţire şi lung ca un băţ, a sfidat cu un deget oamenii care-l priveau şi a plesnit peste faţă cotoiul bătrân. Un pic mai sus, nişte fete contagiate râdeau de nepăsarea unui cartof întunecat care se acoperea doar cu un prosop şi care ieşise din sac pentru a vedea restul cartofilor în bătălia lor cu găinile. Cartoful rămâne neinteresant, dar şoricelul şi-a câştigat un loc printre muze.
Mi-am luat obiectiv nou şi am făcut poze la 16 meciuri. Nu ştiu dacă pozele se pot numi bune, dar eu văd o schimbare în bine de la primul meci imortalizat până la ultimul. Îmi pare rău că muzele mele au fost fragile şi s-au topit înainte să mă ducă pe mine capul să exploatez aparatul cum trebuie.
Îmi place Flamaropol! Da, are un covor ecologic din coji de seminţe! Da, e prea frig în el! Da, e vechi şi neprietenos! Da, puţinii spectatori sunt în majoritate bădărani! Dar îmi place. Mă simt bine în penumbra din tribune, ascultând de la distanţă muzica croselor. În rarele momente în care răsună ceva rock se mai aud spectatori protestând: Mai uşor, roachere!
Am văzut cum suporterii comentează sau se ceartă între ei ca nişte copii de grădiniţă. M-am enervat, m-am amuzat şi după m-a încântat faptul că se pare că am crescut. Dar n-am crescut suficient, visarea şi microbul mă împiedică să mă port ca un om mare. Sunt ca în Febra Stadioanelor a lui Nick Hornby. Sportul e un factor retardant. Ca protagonistul romanului, m-am făcut mare doar pentru o scurtă perioadă, în care am cam renunţat la sport, undeva prin facultate, din lipsă temporară de televizor şi⁄sau internet.
Un factor retardant. În loc să îmi văd de drum, să plec, să urmez cursurile pe care vreau să le urmez mă gândesc doar la atât: şi meciurile? Când mai topesc gheaţa cu privirea? Când mă mai scufund în visare? Cum aş putea să desfac ambalajul dacă plec? Când şi cum o să mai prind în plasă clipe de gheaţă ? Gheaţă îndulcită sau nu. Când şi cum? Mai ştiu şi că dacă plec, ratez şi alte sporturi pe care le-aş fi văzut uşor la tv sau pe net şi pe care acolo sigur nu le voi putea vedea. Câteodată îmi pare rău că toată familia mea a făcut sport.
Cap comentari:
Publica un comentari a l'entrada