diumenge, 1 de maig del 2011

Telespectatorii trec, comentatorii rămân

Comentatorii sportivi reuşesc să îmi provoace reacţii nervoase pe care puţini alţi factori mai pot să le nască. Mă enervează pronunţia lor, exprimarea lor, proasta documentare, atitudinea superioară atunci când nu este cazul şi multe altele, chestiuni pe care le pot argumenta de-a lungul oricărui meci. Nu cred că în locul lor aş avea o evoluţie mai bună, dar cel puţin m-aş documenta cum trebuie înainte de meciuri, m-aş interesa de pronunţia numelor şi m-aş uita cu atenţie la meci, nu care cumva să pomenesc de reuşitele din repriza a doua ale unui portar care fusese înlocuit la pauză, aşa cum fac alţii. De curând printre multe altele m-au enervat următoarele:

Comentatorul maliţios

După trei ani fără snooker, trei ani fără televizor în cameră, am luat-o de la capăt. Comentatorii (tot aceiaşi) nu sunt cine ştie ce, sunt cam plictisitori şi se cam repetă (deşi până la un anumit nivel pot să înţeleg motivele pentru care o fac), apreciez însă explicaţiile legate de procedee şi regulament. Îmi dau seama că nu sunt nişte profesionişti şi că au avut norocul de a cunoaşte o disciplină pe care nu mulţi o cunoşteau şi aşa au ajuns să comenteze. Faptul că nu au pregătirea necesară pentru a face acest lucru, nu îi scuză. Nu este normal să vorbeşti la televizor de parcă ai fi pe balcon la o ţigară şi o bere. Poartă discuţii între ei aiurea, răspund la unele mail-uri şi postări de pe Facebook ale telespectatorilor cu o oarecare superioritate (trebuie să-l înţelegem este începător, zice unul dintre ei), silă ş.a.m.d.

Iată şi episodul din cauza căruia mi-a crescut tensiunea. Cineva i-a întrebat cum ajunge un jucător la statutul de profesionist. În loc să vină explicaţia, a venit remarca răutăcioasă: da’ ce? joci atât de bine snooker ca să poţi juca la profesionişti? Poate că tânărul într-adevăr este un talent înnăscut şi vrea şi el să ajungă sus sau poate doar era curios, aşa cum am devenit eu după ce am văzut cum reacţionează cel întrebat: ce anume trebuie să facă ei pentru a ajunge acolo unde sunt? Cât efort trebuie să depună? Nu pot să înţeleg această atitudine. Comentatorii sunt cei care încurajează comunicarea cu publicul şi tot ei îl pun la colţ, iar eu în naivitatea mea cred că mottoul lor ar trebui să fie telespectatorul nostru, stăpânul nostru. E drept că poate unii spun lucruri deplasate, dar pot fi ignoraţi pentru că nu intră în direct sau li se poate răspunde doar prin mail sau Facebook, fără a arunca gratuit cu răutăţi, din dorinţa de a părea superiori.

Comentatorul arogant

Am mai vorbit despre cum cânta fals comentatorii români, aşa că nu voi dezvolta prea tare aici, dar iată că a apărut şi profesionistul care se crede stăpân pe limbi străine. Acest individ este protagonistul a doua episoade recente.

1. Acesta spune cam aşa: Am primit destule critici, multă lume spune că nu pronunţăm cum trebuie, dar Arsène Wenger se pronunţă [vɛnɡɛʁ], pentru că este din zona de influenţă germană, etc. Bun, o singură dată ai dreptate în ceea ce priveşte un nume, dar pentru celelalte n greşeli nu poţi fi iertat, n-ai scuze, nici argumente pentru celelalte scăpări, aşa că nu este cazul să te baţi cu pumnii în piept când faci ceva bine, poţi doar să informezi publicul, fără a fi arogant, că nu are dreptate.

2. Comentatorul nostru, ale cărui funcţii nu se rezumă doar la acest rol, simte că domină bine limba castiliană, atât de bine încât atunci când poate, ia interviu invitaţilor chiar în această limbă. Iniţial am închis ochii peste faptul că deşi i s-a adresat invitatului cu dumneavoastră verbul era conjugat pentru tu, am apreciat faptul că a ştiut nişte conjugări neregulate precum fueron şi dicho, dar … vine şi meciul, şi omul care se simte mare hispanofil, ca să o spun pe româneşte, dă cu mucii în fasole. Pronunţă alea câteva nume spanioleşti într-un fel care îmi perforează timpanele. Şi nici aici nu are scuze. Dacă a prins castiliana din aer, prin contact cu vorbitorii nativi, presupun (că doar n-a prins-o din zbor de la căpşunari), atunci pronunţia ar trebui să fie impecabilă. Dacă a pus mâna pe un manual, ar putea avea unele probleme, însă cuvintele (aici intră evident şi numele) cu accent grafic n-ar trebui să-l pună în dificultate cum o fac în realitate.

Cum văd opţiunea fără sonor

Nu suport să mă uit la nimic fără a avea sonor, sportul fără sonor îmi pare a fi în reluare. Când urmăresc un sport şi n-am norocul de a fi în arena respectivă, vreau să mă pot bucura măcar un pic de atmosfera de care vorbea şi Nick Hornby în Febra stadioanelor şi să aud, când este cazul, fluierul arbitrului. Ori fără sonor n-am nici fărâma de atmosferă, n-aud nici fluierul.

Unii ar spune, comentatorii de la snooker chiar sugerează, să urmăresc meciul online. Dar nu vreau să fac aşa ceva, îmi este greu să urmăresc un meci la calculator şi problemele tehnice sunt mai frecvente, iar dacă am televizor şi plătesc cablul de ce să nu beneficiez de pe urma investiţiei? În plus, având atenţie distributivă, dacă urmăresc un meci la televizor, pot avea o altă activitate la calculator, dar tocmai atunci sesizez mai bine lipsurile vocilor de la TV.

Comentatorul şi telespectatorul

În timp ce scriam aceste rânduri aceiaşi comentatori de la snooker au spus ceva cam de genul: numai într-o ţară ca România se pot critica şi comentatorii. Eu înţeleg că nu sunt familiarizaţi cu felul în care funcţionează sistemul mass-media, că nu au pregătirea necesară pentru munca pe care o îndeplinesc, nu mă refer aici la competenţele lor într-ale snooker-ului, dar ce este absurd în a critica un comentator sportiv atâta timp cât există argumente logice? Şi ce fel de ţară este România? Nu critic din răutate ci pentru că trăiesc cu convingerea că, dacă ar pleca urechea la argumentele logice ale celor care îi urmăresc şi le scriu (nu este cazul meu), comentatorii ar putea fi mult mai buni şi ar arăta că le pasă. Tot ce simt în prezent este că îşi bat joc de mine şi de ceilalţi, prin toate lucrurile enumerate şi în primul paragraf.

Nu ştiu care este salariul acestei categorii, dar trebuie să fie decent, nu e o muncă pe care să o faci de nevoie. Nu cred că este o muncă uşoară, dar cred că cei care se ocupă cu aşa ceva, o fac pentru că au vrut, nu pentru că s-a nimerit sau pentru că n-au avut alternative, nu pentru că au terminat o facultate şi n-au găsit slujbe în domeniul pe care l-au studiat. E drept că rutina le poate omorî cheful, dar trăiesc cu convingerea că dacă au obţinut acest loc de muncă, pot să-şi găsească cu uşurinţă altul, tot legat de sport, prin care să mai risipească plictiseala şi să se poată întoarce cu forţe proaspete, după un sezon de pauză. Şi chiar dacă i-ar măcina rutina, nu ar fi una la fel de anesteziantă ca la ambalarea ouălor sau munca de secretară, iar cu puţină creativitate, că le este permisă, ar putea să captiveze publicul şi să-şi înfrunte limitele. Şi nici acum n-am epuizat subiectul.

dimecres, 20 d’abril del 2011

Ce te faci dacă înveţi catalană şi vrei să o practici?

Dacă înveţi engleză şi vrei să o practici, Anglia e aproape, dar poţi să te duci şi în SUA, Canada, Australia, ş.a.m.d.. Dacă înveţi bulgară şi vrei să o practici, tragi o fugă în Bulgaria. Dacă înveţi  castiliană şi vrei să o practici, poţi să rămâi pe continent sau să te duci într-un loc mai exotic. Dar ce te faci dacă înveţi catalană şi vrei să o practici?

Atunci când te hotărăşti să înveţi catalana trebuie să fii pregătit, vei avea de înfruntat anumite dificultăţi pe care alte limbi nu le presupun.  În primul rând trebuie să ştii locurile în care se vorbeşte catalana: în Catalonia, Comunitatea Valenciană, Insulele Baleare (Mallorca, Menorca, Eivissa «Ibiza»); în Sudul Franţei, cândva cunoscut drept Catalonia Nord; în oraşul Alguer din Sardinia; în Andorra, unde este singura limbă oficială.

O dată ce le-ai aflat vei spune: Gata, îmi fac bagajele şi am plecat!, dar nu este atât de simplu. În Franţa şi Alguer nu sunt chiar atât de mulţi vorbitori şi nici nu ştiu cum i-ai putea identifica. În Andorra sunt foarte mulţi imigranţi şi nu toţi vorbesc catalană. Cât despre restul teritoriilor, ei bine, acolo au ajuns mulţi spanioli în urma numeroaselor încercări de a eradica limba catalană, iar mai nou, mulţi străini care se duc acolo pentru a munci se mulţumesc cu a şti castiliana.  

Experienţele mele

Unde să te duci?

Nu am vizitat până acum Comunitatea Valenciană, dar din câte ştiu acolo ai cele mai puţine şanse de a practica limba. În Insulele Baleare în schimb, şansele sunt mai ridicate, fiind izolaţi lingvistic, limba s-a conservat bine de tot şi parcă sunt şi mai puţini spanioli. Mai ştiu că într-un oraş mare este mai greu să ai un contact intens cu limba, sunt de preferat cele mici sau satele, care pentru mine sunt tot nişte orăşele, au un confort pe care adesea nu-l întâlnim nici în oraşele de aici.

Varietăţile ne omoară

Deşi are puţini vorbitori, catalana este foarte variată. Generic este redusă la 2 variante principale: orientală şi occidentală, la care câteodată se adaugă şi varianta centrală, însă dacă vrei să ştii adevărul, nu e deloc unitară. Numai în Catalonia se regăsesc diverse dialecte, unele mai uşor sau mai greu de înţeles, mai melodioase sau mai puţin melodioase. Dacă sunteţi în căutare de ceva standard, eu aş alege ceva prin nord-est. Dacă vreţi varianta care sună mai bine, în opinia multora (şi a mea), mergeţi în Mallorca, deşi acolo se vorbeşte un soi mai dificil. Cu alte cuvinte, dacă vrei să înveţi catalana şi să o practici, trebuie să  îmbrăţişezi diversitatea, nu este o limbă uniformă.

Reacţiile nativilor

Principala problemă a nativilor este că sunt tocmai ei cei care pun obstacole în calea limbii. Au tendinţa de a vorbi în castiliană cu străinii, chiar şi când aceştia îi abordează în catalană, iar mulţi fac foarte greu trecerea la limba maternă, poate din cauza şocului. În Mallorca, am participat la crosul satului, iar la final mi-au luat un interviu pentru că eram cel mai ciudat participant (nu voi spune de ce). Prima întrebare a venit în castiliană, dar cum şi-au dat seama că făceam parte din grupul de studenţi veniţi să practice limba locului, au întors foaia. O dată ce descoperă că ştii să vorbeşti în catalană, nu se mai dezlipesc de tine, se uită cu admiraţie, iar şocul le rămâne întipărit pe figură. De nepreţuit!

La cumpărături

Dacă nu pari de-al locului ţi se va vorbi în castiliană sau într-o engleză, de obicei, stricată. Sfatul meu: fie ce-o fi, vorbeşte în catalană. În timpul primei vizite în lumea catalană, am încercat să vorbesc în castiliană şi mai rău m-am enervat, mintea mi-era setată pe catalană şi făceam eforturi pentru a mă exprima într-o limbă pe care nu voiam să o folosesc. Când am ajuns în Andorra, am vorbit numai catalană, şi şoc! vânzătorul mi-a răspuns în portugheză, credea că sunt de acolo, poate pronunţia mea era mai închisă, nu ştiu, dar încă nu studiasem portugheză pentru a se simţi vreo influenţă.

La a doua vizită a teritoriilor catalane am hotărât să vorbesc doar limba locului, iar cei cu care intram în contact n-aveau decât să se descurce, pe mine nu mă interesa. Am intrat într-un magazin cu o colegă. Deşi noi am început să vorbim în catalană, vânzătoarea ne răspundea în castiliană. Abia după vreo 5 minute, aceasta s-a hotărât să ne vorbească pe aceeaşi limbă, limba ei. În Parc Güell a fost şi mai amuzant. Ne-am dus să ne cumpărăm cercei. Doamna cu cerceii mi-a vorbit în engleză şi colegei mele în castiliană. Interesant este felul în care a făcut selecţia, dacă cineva avea trăsături mai iberice, sigur eram eu, tovarăşa mea avea părul mai blonduţ şi ochii verzi. M-am simţit bine totuşi că nu mi s-a adresat mie în castiliană, spre fericirea mea se pare că nu semăn cu localnicii. Când a văzut că îi vorbim în catalană, ne-a întrebat din ce zonă a Cataloniei suntem.

The ugly side

Cum majoritatea timpului l-am petrecut în sate (dacă Gironella sau Artà pot fi numite sate) sau orăşele, n-am prea avut tangenţe cu spanioli sau alţi imigranţi, însă am avut parte de nişte episoade care mi-au picat mai greu, în Andorra şi Barcelona. Dacă dai peste spanioli, aceştia se pot încăpăţâna să nu înţeleagă catalana, deşi nu trebuie să depună eforturi prea mari pentru a o înţelege. În Barcelona am avut parte de chelneri străini care nu înţelegeau boabă de catalană, iar în Andorra, nu cunosc naţionalitatea chelneriţei, dar stăpânea bine castiliana, nu a putut face analogia: sense ceba – sin cebolla. Trist şi amuzant în acelaşi timp este momentul în care unul din co-directorii cursurilor, a făcut o rezervare la un restaurant din Barcelona pentru toţi studenţii. Cei de acolo, nu ştiau catalană, astfel încât discuţia a avut loc, inevitabil, în castiliană. La sfârşitul conversaţiei telefonice, bietul om a spus doar atât: n-am mai vorbit în castiliană de douăzeci de ani.

Prietena mea din Estonia e cea mai tare

Una din cele mai bune prietene ale mele, Ninja Estoniană, vorbeşte catalană. Ne-am cunoscut la minunatele cursuri care se fac în Mallorca-Andorra şi ne-am reîntâlnit la celelalte cursuri de vară ce se desfăşoară numai în Catalonia. Este la fel de catalanistă ca mine, iar din august s-a mutat în Tarragona. Undeva prin toamnă a intrat într-un magazin Orange. Vânzătorul a întrebat-o în castiliană dacă o poate ajuta cu ceva. Da, dar în catalană, a fost răspunsul ei. Acesta nu ştia limba cerută şi nici dacă vreun coleg ar fi ştiut, dar într-un final s-a aranjat, a fost chemată o vânzătoare care ştia. De ce e Ninja Estoniană cea mai tare? Pentru că foarte probabil un catalan n-ar fi cerut aşa ceva, s-ar fi mulţumit să i se vorbească în castiliană şi poate şi el ar fi folosit aceeaşi limbă. Noroc că mai există studenţii limbii catalane, ei ştiu să dea frâu liber acestei limbi minunate. 

Foto 2: Kristi Kutsar

diumenge, 3 d’abril del 2011

Muze şi Meduze - Hochei (Foto) 2010-2011 Part 2

8.03.2011 Steaua Rangers Fenestela Braşov 2-8 SF1 (0-1)
 
9.03.2011 Steaua Rangers Fenestela Braşov 4-3 OT SF2 (1-1)
 
11.03.2011 Fenestela Braşov Steaua Rangers 4-0 SF3 (2-1)
14.03.2011 Fenestela Braşov Steaua Rangers 5-2 SF4 (3-1)
21.03.2011 Fenestela Braşov HSC Csíkszereda 4-3 F2 (2-0)
27.03.2011 Fenestela Braşov HSC Csíkszereda 1-6 F5 (2-3)
28.03.2011 Fenestela Braşov HSC Csíkszereda 0-6 F6 (2-4)

Muze şi Meduze - Hochei (Foto) 2010-2011 Part 1

26.10.2010 Steaua Rangers Fenestela Braşov 2-4 LM
 
27.10.2010 Sportul Studenţesc Fenestela Braşov 1-12 LNH

 
16.11.2010 Fenestela Braşov HSC Csíkszereda 4-3 LM
  
26.12.2010 Fenestela Braşov Miskolc 3-4 LM 3 (1-2)
 
27.12.2010 Fenestela Braşov Miskolc 4-5 LM 4 (1-3)
 
4.02.2011 Fenestela Braşov HSC Csíkszereda 1-5 SLN
 
6.02.2011 Steaua Rangers Fenestela Braşov 6-4 SLN
 
25.02.2011 Fenestela Braşov  HSC Csíkszereda 4-6 SLN
 
27.02.2011 Steaua Rangers Fenestela Braşov 2-3 SLN


Când muzele ţi se topesc

Hochei. Sezonul acesta (2010-2011) am fost la 23 de meciuri, dacă e vreo legătură cu alt 23 sau nu, nu ştiu. De 11 ori în Bucureşti, de 12 ori la Braşov. Aş fi putut să mai văd cel puţin două. Un lucru e sigur: microbul primit în dar a combătut antibioticul timpului.

Am înjurat CFR-ul, nu pentru întârzieri, o singură dată am ajuns cu o oră mai târziu, dar nu era grabă, meciul era seara. L-am înjurat pentru că între 19.56 şi 02.36  (3.18 până în decembrie) nu este niciun tren spre Bucureşti, iar eu am bântuit noaptea pe străzile pustii recitând Minulescu atunci când treceam pe lângă vreun cimitir. Nu mi-aş fi închipuit în veci că o să recit. 

Pentru a evita factori cicălitori, am ajuns la Braşov şi prin metode disperate. Neputând trece prin Gara de Nord, locul prin care cicăleala supraveghea ca un vultur, m-am dus cu autocarul până la Ploieşti, iar de acolo, după ce am mers de la o gară la alta, am luat trenul. Când mă hotărăsc să fac ceva, merg până la capăt, dar numai când vine vorba de preocupări stupide, ar spune unii. 

Am poftit la acadele de cireşe şi la îngheţate de ciocolată. Le-am şi visat. Le-am şi cântat: How the hell did you get here, seminaked in somebody else’s room? I’d give my whole life to see it, just you, stood there, only in your UNDERWEAR! Am suspinat îndelung după ele, m-am apropiat, dar n-am îndrăznit să le citesc ambalajul, d-apoi să-l desfac. Acadeaua de cireşe şi îngheţata de ciocolată rămân un vis şi atât, în realitate ele se îndulcesc pe ritmuri orientale şi se unduiesc urmând linia unor cercei mari şi rotunzi. Niciodată nu o vor face pe britpop cu mişcări care să imite nişte cercei frânţi.  

Am văzut şi un şoricel obraznic, tânăr şi nervos. Subţire şi lung ca un băţ, a sfidat cu un deget oamenii care-l priveau şi a plesnit peste faţă cotoiul bătrân. Un pic mai sus, nişte fete contagiate râdeau de nepăsarea unui cartof întunecat care se acoperea doar cu un prosop şi care ieşise din sac pentru a vedea restul cartofilor în bătălia lor cu găinile. Cartoful rămâne neinteresant, dar şoricelul şi-a câştigat un loc printre muze.

Mi-am luat obiectiv nou şi am făcut poze la 16 meciuri. Nu ştiu dacă pozele se pot numi bune, dar eu văd o schimbare în bine de la primul meci imortalizat până la ultimul. Îmi pare rău că muzele mele au fost fragile şi s-au topit înainte să mă ducă pe mine capul să exploatez aparatul cum trebuie.

Îmi place Flamaropol! Da, are un covor ecologic din coji de seminţe! Da, e prea frig în el! Da, e vechi şi neprietenos! Da, puţinii spectatori sunt în majoritate bădărani! Dar îmi place. Mă simt bine în penumbra din tribune, ascultând de la distanţă muzica croselor. În rarele momente în care răsună ceva rock se mai aud spectatori protestând: Mai uşor, roachere!

Am văzut cum suporterii comentează sau se ceartă între ei ca nişte copii de grădiniţă. M-am enervat, m-am amuzat şi după m-a încântat faptul că se pare că am crescut. Dar n-am crescut suficient, visarea şi microbul mă împiedică să mă port ca un om mare. Sunt ca în Febra Stadioanelor  a lui Nick Hornby. Sportul e un factor retardant. Ca protagonistul romanului, m-am făcut mare doar pentru o scurtă perioadă, în care am cam renunţat la sport, undeva prin facultate, din lipsă temporară de televizor şi⁄sau internet.          

Un factor retardant. În loc să îmi văd de drum, să plec, să urmez cursurile pe care vreau să le urmez mă gândesc doar la atât: şi meciurile? Când mai topesc gheaţa cu privirea? Când mă mai scufund în visare? Cum aş putea să desfac ambalajul dacă plec? Când şi cum o să mai prind în plasă clipe de gheaţă ? Gheaţă îndulcită sau nu. Când şi cum? Mai ştiu şi că dacă plec, ratez şi alte sporturi pe care le-aş fi văzut uşor la tv sau pe net şi pe care acolo sigur nu le voi putea vedea. Câteodată îmi pare rău că toată familia mea a făcut sport.

dijous, 10 de març del 2011

Say YES to the MÂNER

Tata, un soi de dictator domestic, de patru ani încoace NU reuşeşte să se împace cu ideea că eu nu mai fac parte din alaiul său de supuşi. S-a mutat într-un apartament nou pe care tot îl renovează puţin câte puţin. El este un fel de Tim Allen în Home Improvement, versiunea îndemânatică, aşa că îşi aranjează singur apartamentul cu mama pe post de ajutor, în lipsa ucenicului lui preferat, adică în lipsa mea. 

Pentru că simte nevoia să ne controleze pe toţi, face ce face şi mă forţează să ies din casă special pentru el, ca să mai aleg o vopsea, faianţă, o canapea, etc. Eu cedez, pentru a-mi câştiga o lungă perioadă de linişte şi lipsită de vizitele sale. Când nu are bani pentru a progresa cu lucrările sau când încă nu a terminat ceea ce îşi propusese, nu mă scoate din casă, dar pierdem timpul la telefon, despre cum şurubul e prea mic pentru o uşă şi trebuie să cumpere altul, despre cum a vrut să scoată nu ştiu ce fier, a tot dat cu ciocanul în el şi a sărit ca un glonţ şi i-a spart mânerul unei căni, etc. 

Bucătăria.
Acum trei ani m-a pus să vin cu idei pentru bucătărie, şi am venit chiar foarte repede, dar lucrările au început abia prin noiembrie 2010, la fel şi distracţia. Ne întâlnim să căutăm faianţă. Nu a putut hotărî care model este mai potrivit. A doua oară n-am vrut să mă mai duc, am aprobat prin telefon, pentru că ştiam la ce model se referă. Nu recunoaşte contribuţia mea la această alegere. Ne întâlnim pentru a căuta un blat, l-am găsit. Altădată ne vedem pentru a alege material pentru uşi. După aceea, ne vedem pentru a căuta picioare pentru mobilă. Urmează o altă întâlnire la aceleaşi magazin de unde am cumpărat blatul, materialul pentru uşi şi picioarele, pentru a alege o chestie complet neimportantă din punct de vedere estetic, dar trebuia să-mi dau şi eu cu părerea. Mă târăşte prin IKEA pentru a ne uita la o uşă din sticlă pentru mobilă. Am găsit, am cumpărat şi ochii mi-au fugit spre nişte mânere foarte drăguţe, dar cam scumpe.

Mânerele.
Da, pentru mânere am făcut un nou drum la magazin, din nou pierdere de timp şi energie. Am fi putut să le alegem atunci când am cumpărat picioarele sau chestia neimportantă, oricare ar fi numele ei. Mânere, atâtea sortimente, unele kitsch, altele proaste, altele nu prea practice sau estetice. M-am simţit ca viitoarele mirese din emisiunea Say yes to the dress care au un buget prestabilit, limitat şi încearcă o grămadă de rochii de care nu sunt pe deplin mulţumite, iar la final li se aduce o rochie mai scumpă, pentru care dacă nu sunt dispuse să facă un sacrificiu, n-ar trebui să o probeze, deoarece e bine ştiut faptul că acea rochie le va depăşi pe celelalte ca aspect, iar rochiile mai ieftine nu le vor mai fi pe plac nicicând. Rochia mea scumpă era mânerul din IKEA. L-am admirat, l-am încercat, dar ar fi fost strigător la cer să dai atâţia bani pe el, aşa că, cu gândul la el, am avut de ales un mâner trist.

De ce atâtea opţiuni?
Nu îmi plac opţiunile multiple. De ce erau două sute de feluri de mânere? Puteau să fie două şi încheiam foarte repede socoteala. Toate opţiunile astea ne complică şi ne fac să pierdem timpul, devenim mai confuzi şi mai nehotărâţi. De ce atâtea mărci de lapte? Stau şi mă holbez zece minute la cutiile de carton şi mă întreb ce să aleg, parcă Napolact, în copilărie mâncam îngheţată de la ei, parcă Zuzu că are ceva ce îmi place, dar poate iau LaDorna… La fel se întâmplă şi la Mc, orice ai vrea, trebuie să vii cu temele făcute de acasă. Dacă nu ştii oferta lor, atunci când ceri un McFlurry, spre exemplu, se uită ciudat la tine şi nu îţi dau variantele, apleci jenat privirea în tejghea şi întrebi: Da’ de care aveţi? Cu X şi Y, cu Lion şi Kit kat. Îţi ia ceva să procesezi informaţia şi să te gândeşti la ce ai vrea să-ţi trosnească între dinţi atunci când savurezi îngheţata sau dacă le vrei, pentru că aceste elemente sunt obligatorii. Noroc că în ceea ce priveşte sucul nu voi ezita niciodată: Always Coca-cola. 


 Foto: http://www.sfgproducts.co.uk/index.php

dimecres, 2 de febrer del 2011

(mai veche) Comentatorii români cântă fals sau Z de la Zorro

Comentatorii noştri sunt precum acei participanţi la preselecţiile pentru Megastar, care pe lângă faptul că, aşa cum observă toată lumea, nu ştiu sau încurcă versurile, mai abandonează şi linia melodică. Cum nu avem pretenţia de la participanţi să cânte toţi ca Freddie Mercury, nici de la comentatori nu aşteptăm să pronunţe numele de origine spaniolă cu ssss-ul lui Sylvester el gringo pussy-gato, însă setea cu care pronunţă acel Z din Pérez, Zapata, Zaragoza sau Tevez în loc de S este mai mult decât o singură notă scăpată de sub control.

Nimeni nu le cere să pronunţe ca un nativ, sunt sunete pe care nici limbile romanice nu le împărtăşesc. Ceilalţi comentatori vorbitori de limbi din aceeaşi familie se confruntă cu imposibilitatea de a pronunţa diftongul românesc ea (din Munteanu sau Stelea), pentru că acest diftong există doar la noi. Dar ce se întâmplă cu sunetele identice din aceste idiomuri? De ce când ne uităm la meciuri auzim accentul pe I în Buenos Aires, când acel ai, se pronunţă la fel ca în română?

După felul în care pronunţă numele străinilor, comentatorii noştri fac impresia unor oameni care toată viaţa au urmărit filme dublate şi care n-au avut pic de contact cu vreo altă limbă străină, la fel ca spaniolii care nu pot pronunţa altfel decât Estop, Espiderman sau Espeedy Gonzales. Poate mai bine aşa, trăim într-o ţară a telenovelelor şi este posibil ca în loc de h-ul românesc să fi auzit h-ul visceral al spaniolei în Hernán Crespo, Honduras sau Higuain când n-ar fi trebuit să se audă nimic.

Ca cititori de subtitrări (şi urmărind filmul pe mut aşa cum am putea deduce), comentatorii români ar părea că citesc numele literă cu literă, dar atunci de ce Z-ul din Xabi Alonso? Vocile de la tv au reguli de pronunţie proprii. Messi din când în când primeşte accent pe ultima silabă, franţuzeşte. Tot franţuzeşte şi cum trebuie de această dată, pronunţă prenumele Gerard, dar staţi, acesta este spaniol, ce facem? Accentuăm franţuzeşte sau spanioleşte numele Piqué, nume catalan? Ah, iar pentru Rafa Márquez, folosim un Ş portuguez, ca să părem poligloţi. Cred că este cazul să se hotărască, ori se rezumă la citit aşa cum se scrie, ori se lasă de înşelătorie şi se pun pe învăţat alfabetul fonetic.

Poate că pronunţia pare un lucru mărunt, dar cum putem înţelege muzica fotbalului dacă nici nu cunoaştem notele? Unii se mulţumesc cu a şti dispunerea notelor pe partituri, dar de câte ori n-am auzit de vreo acţiune pe teren a unui jucător care de fapt se afla pe banca de rezervă sau oriunde altundeva? Nu contează că şi în alte ţări pronunţia este defectuoasă, ne aflăm în România, unde se învaţă o groază de limbi străine, de la coreeană şi polonă la catalană sau neerlandeză, ce îi costă pe aceşti comentatori să ia legătura măcar cu un student pentru a le oferi cheia de a citi numele în limbile mai uşoare şi o eventuală fredonare pentru câteva nume din limbile imposibile? 

Trăim într-o ţară în care avem un contact puternic cu alte limbi străine, mai ales pentru că avem parte de o predare riguroasă a acestora şi datorită filmelor subtitrate, de ce trebuie să suportăm nişte persoane care pe lângă faptul că nu prea ştiu ce şi cum comentează, sunt prea leneşe pentru a învăţa un alfabet fonetic şi a căuta pronunţia numelor dată în multe cazuri pe wikipedia, adică la un click distanţă? Percep această pronunţie greşită ca pe un bruiaj în plus, care pune vârf comentariilor incompetente şi obositoare cu care suntem torturaţi.

Sursă foto: http://arestubau.files.wordpress.com