Comentatorii sportivi reuşesc să îmi provoace reacţii nervoase pe care puţini alţi factori mai pot să le nască. Mă enervează pronunţia lor, exprimarea lor, proasta documentare, atitudinea superioară atunci când nu este cazul şi multe altele, chestiuni pe care le pot argumenta de-a lungul oricărui meci. Nu cred că în locul lor aş avea o evoluţie mai bună, dar cel puţin m-aş documenta cum trebuie înainte de meciuri, m-aş interesa de pronunţia numelor şi m-aş uita cu atenţie la meci, nu care cumva să pomenesc de reuşitele din repriza a doua ale unui portar care fusese înlocuit la pauză, aşa cum fac alţii. De curând printre multe altele m-au enervat următoarele:
Comentatorul maliţios
După trei ani fără snooker, trei ani fără televizor în cameră, am luat-o de la capăt. Comentatorii (tot aceiaşi) nu sunt cine ştie ce, sunt cam plictisitori şi se cam repetă (deşi până la un anumit nivel pot să înţeleg motivele pentru care o fac), apreciez însă explicaţiile legate de procedee şi regulament. Îmi dau seama că nu sunt nişte profesionişti şi că au avut norocul de a cunoaşte o disciplină pe care nu mulţi o cunoşteau şi aşa au ajuns să comenteze. Faptul că nu au pregătirea necesară pentru a face acest lucru, nu îi scuză. Nu este normal să vorbeşti la televizor de parcă ai fi pe balcon la o ţigară şi o bere. Poartă discuţii între ei aiurea, răspund la unele mail-uri şi postări de pe Facebook ale telespectatorilor cu o oarecare superioritate (trebuie să-l înţelegem este începător, zice unul dintre ei), silă ş.a.m.d.
Iată şi episodul din cauza căruia mi-a crescut tensiunea. Cineva i-a întrebat cum ajunge un jucător la statutul de profesionist. În loc să vină explicaţia, a venit remarca răutăcioasă: da’ ce? joci atât de bine snooker ca să poţi juca la profesionişti? Poate că tânărul într-adevăr este un talent înnăscut şi vrea şi el să ajungă sus sau poate doar era curios, aşa cum am devenit eu după ce am văzut cum reacţionează cel întrebat: ce anume trebuie să facă ei pentru a ajunge acolo unde sunt? Cât efort trebuie să depună? Nu pot să înţeleg această atitudine. Comentatorii sunt cei care încurajează comunicarea cu publicul şi tot ei îl pun la colţ, iar eu în naivitatea mea cred că mottoul lor ar trebui să fie telespectatorul nostru, stăpânul nostru. E drept că poate unii spun lucruri deplasate, dar pot fi ignoraţi pentru că nu intră în direct sau li se poate răspunde doar prin mail sau Facebook, fără a arunca gratuit cu răutăţi, din dorinţa de a părea superiori.
Comentatorul arogant
Am mai vorbit despre cum cânta fals comentatorii români, aşa că nu voi dezvolta prea tare aici, dar iată că a apărut şi profesionistul care se crede stăpân pe limbi străine. Acest individ este protagonistul a doua episoade recente.
1. Acesta spune cam aşa: Am primit destule critici, multă lume spune că nu pronunţăm cum trebuie, dar Arsène Wenger se pronunţă [vɛnɡɛʁ], pentru că este din zona de influenţă germană, etc. Bun, o singură dată ai dreptate în ceea ce priveşte un nume, dar pentru celelalte n greşeli nu poţi fi iertat, n-ai scuze, nici argumente pentru celelalte scăpări, aşa că nu este cazul să te baţi cu pumnii în piept când faci ceva bine, poţi doar să informezi publicul, fără a fi arogant, că nu are dreptate.
2. Comentatorul nostru, ale cărui funcţii nu se rezumă doar la acest rol, simte că domină bine limba castiliană, atât de bine încât atunci când poate, ia interviu invitaţilor chiar în această limbă. Iniţial am închis ochii peste faptul că deşi i s-a adresat invitatului cu dumneavoastră verbul era conjugat pentru tu, am apreciat faptul că a ştiut nişte conjugări neregulate precum fueron şi dicho, dar … vine şi meciul, şi omul care se simte mare hispanofil, ca să o spun pe româneşte, dă cu mucii în fasole. Pronunţă alea câteva nume spanioleşti într-un fel care îmi perforează timpanele. Şi nici aici nu are scuze. Dacă a prins castiliana din aer, prin contact cu vorbitorii nativi, presupun (că doar n-a prins-o din zbor de la căpşunari), atunci pronunţia ar trebui să fie impecabilă. Dacă a pus mâna pe un manual, ar putea avea unele probleme, însă cuvintele (aici intră evident şi numele) cu accent grafic n-ar trebui să-l pună în dificultate cum o fac în realitate.
Cum văd opţiunea fără sonor
Nu suport să mă uit la nimic fără a avea sonor, sportul fără sonor îmi pare a fi în reluare. Când urmăresc un sport şi n-am norocul de a fi în arena respectivă, vreau să mă pot bucura măcar un pic de atmosfera de care vorbea şi Nick Hornby în Febra stadioanelor şi să aud, când este cazul, fluierul arbitrului. Ori fără sonor n-am nici fărâma de atmosferă, n-aud nici fluierul.
Unii ar spune, comentatorii de la snooker chiar sugerează, să urmăresc meciul online. Dar nu vreau să fac aşa ceva, îmi este greu să urmăresc un meci la calculator şi problemele tehnice sunt mai frecvente, iar dacă am televizor şi plătesc cablul de ce să nu beneficiez de pe urma investiţiei? În plus, având atenţie distributivă, dacă urmăresc un meci la televizor, pot avea o altă activitate la calculator, dar tocmai atunci sesizez mai bine lipsurile vocilor de la TV.
Comentatorul şi telespectatorul
În timp ce scriam aceste rânduri aceiaşi comentatori de la snooker au spus ceva cam de genul: numai într-o ţară ca România se pot critica şi comentatorii. Eu înţeleg că nu sunt familiarizaţi cu felul în care funcţionează sistemul mass-media, că nu au pregătirea necesară pentru munca pe care o îndeplinesc, nu mă refer aici la competenţele lor într-ale snooker-ului, dar ce este absurd în a critica un comentator sportiv atâta timp cât există argumente logice? Şi ce fel de ţară este România? Nu critic din răutate ci pentru că trăiesc cu convingerea că, dacă ar pleca urechea la argumentele logice ale celor care îi urmăresc şi le scriu (nu este cazul meu), comentatorii ar putea fi mult mai buni şi ar arăta că le pasă. Tot ce simt în prezent este că îşi bat joc de mine şi de ceilalţi, prin toate lucrurile enumerate şi în primul paragraf.
Nu ştiu care este salariul acestei categorii, dar trebuie să fie decent, nu e o muncă pe care să o faci de nevoie. Nu cred că este o muncă uşoară, dar cred că cei care se ocupă cu aşa ceva, o fac pentru că au vrut, nu pentru că s-a nimerit sau pentru că n-au avut alternative, nu pentru că au terminat o facultate şi n-au găsit slujbe în domeniul pe care l-au studiat. E drept că rutina le poate omorî cheful, dar trăiesc cu convingerea că dacă au obţinut acest loc de muncă, pot să-şi găsească cu uşurinţă altul, tot legat de sport, prin care să mai risipească plictiseala şi să se poată întoarce cu forţe proaspete, după un sezon de pauză. Şi chiar dacă i-ar măcina rutina, nu ar fi una la fel de anesteziantă ca la ambalarea ouălor sau munca de secretară, iar cu puţină creativitate, că le este permisă, ar putea să captiveze publicul şi să-şi înfrunte limitele. Şi nici acum n-am epuizat subiectul.
