Vântul care bate azi prin viţa de vie şi obişnuita răcoare a camerei mele au adus şi un val de melancolie. Probabil că dincolo de perdeaua de frunze ce îmi întunecă încăperea este foarte cald, dar la mine a venit toamna şi am din nou senzaţia aia în stomac, am senzaţia că în curând o să se întâmple multe lucruri interesante, prieteni, rechizite, poveşti interesante, profesori noi, profesori vechi… Dar toate acestea rămân o senzaţie. Anul acesta, ca şi anul trecut nu o să fac lucruri entuziasmante.
Schimbarea de anotimp m-a prins aproape întotdeauna, din clasa a V-a până în anul I de facultate, la ţară. Şi ce bucurie mă cuprindea atunci când venea. În sfârşit scăpam din regimul de izolare totală. Făceam puţine excursii, în schimb săpam, căram bolovani, căram apă pentru irigaţii, îl ajutam pe tata la construcţii (la sudat, la tăiat, la dat găuri cu bormaşina, la ciment), adunam fructele pentru ţuică. Făceam multe lucruri care îmi displăceau, pe care nu le-am considerat niciodată potrivite pentru mine şi pe care nu cred că le făceau mulţi colegi de-ai mei.
Venea toamna şi mă întorceam acasă! Cum intram pe uşă simţeam mirosul plăcut de vechi, ajungeam în camera mea şi mi se părea uriaşă, cu tavanul ei înalt, cu patul mare, dulapul mare, biblioteca mare, totul mare faţă de cămăruţa joasă în care dormeam la ţară. Reveneam în civilizaţie, la oameni cu care puteam să port o conversaţie cum trebuie, la bunicii de care îmi fusese dor. Mă bucura începutul şcolii pentru că ştiam că nu o să mai plec la ţară, că nu o să mai stau departe de grupul meu.
Şcoala în care am învăţat (12 ani în acelaşi loc), nu mi-a plăcut în mod deosebit. Oarecum o detestam. Învăţam o limbă care nu îmi plăcea, am avut mulţi profesori care mi-au displăcut, am avut parte de metode de predare ce nu mi-au plăcut. Cu toate acestea nu pot să uit că am avut unii profesori care m-au încântat şi nici nu pot nega faptul că mie şcoala ca activitate mi-a plăcut. Da, am avut materii cărora nici acum nu le-am înţeles sensul, au fost profesori care n-ar fi trebuit niciodată să se atingă de cretă, tablă, catalog, dar şcoala mi-a plăcut. Întotdeauna vreau SĂ ŞTIU! Simt nevoia să ştiu tot, să stăpânesc totul!
Nu intru în categoria tocilarilor (n-am învăţat ca papagalul fără să fac conexiuni între idei), n-am stat niciodată cu burta pe carte, doar că lucrurile s-au prins uşor de mine şi prin urmare de ce n-aş fi profitat de această abilitate? Aud vântul în vie şi simt nevoia să cumpăr rechizite colorate, ordonate, îngrijite. Vreau să le pun pe toate în ghiozdan şi să fac cei cinci paşi până la şcoală, să mă întâlnesc cu prietenele mele, cele de atunci, care nu se stresau atât de tare şi care ştiau să se bucure de fiecare zi petrecută împreună. Vreau să răsfoiesc manualele şi să mă întreb oare când vom ajunge la lecţia asta interesantă?
Stau şi mă întreb: oare din grupul meu, doar eu simt aceste lucruri? Doar eu simt cât de frumoasă e schimbarea de anotimp? Doar eu cred că e păcat să pierdem aceste clipe scurte? Ar fi frumos să ieşim în Cişmigiu, imaginându-ne că suntem în prima zi de şcoală, să ne aşezăm pe bănci şi să vorbim aiurea, bucurându-ne de răcoare şi de soarele amorţit.
